Doina dorurilor noastre…

Limba noastră-i o comoară…

Omagiu adus lui Alexe Mateevici

„O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”
(Nichita Stănescu)

Alexe MATEEVICI (1888-1917)

Scrisă la Chișinău, poezia Limba noastră de Alexe Mateevici, a fost publicată în Cuvântul moldovenesc din 2 iunie 1917. Pusă pe muzică de un valoros muzician din acelaşi oraş cu poetul şi purtând aceeaşi haină — preotul Alexandru Cristea, poezia a devenit imn național, cântecul de slavă închinat limbii române și poporului care a născut-o și a înveșnicit-o.

Din 1995 Limba noastră devine imnul de stat al Republicii Moldova.

Potrivit unui text mai puţin cunoscut cititorului din Moldova, prima persoană căreia poetul i-a citit memorabila poezie a fost colonelul român Raul Dobjanschi, care s-a întâlnit cu Mateevici în iarna anului 1917, pe peronul unei gări dintr-o localitate din apropierea frontului.

După o noapte nedormită, petrecută într-un tren neîncălzit, colonelul privea cu jind la ostaşii care sorbeau cu voluptate ceaiul fierbinte cu pesmeţi, când auzi o voce plăcut timbrată, care, într-o curată limbă românească i-a propus un ceai.

Invitaţia venea tocmai de la Alexe Mateevici: „un bărbat tânăr, cu un păr bogat de culoare închisă, cu faţa rotundă, prelungită cu o bărbuţă şi cu privirea nespus de blândă. Purta pâslari siberieni, o manta gri îmblănită şi o căciulă brumărie. La mână purta o brasardă albă cu crucea roşie, iar în loc de armă purta o geantă cu baiera trecută peste umăr”.

Savurând licoarea fumegândă, cei doi au vorbit  despre situaţia de pe front, din spatele frontului şi despre cum fusese mobilizat Alexe Mateevici ca preot de campanie şi repartizat, după cererea sa, la o unitate afectată frontului românesc. Apoi veni vorba despre literatura românească şi, în special, despre poezie, or, colonelul observă predilecția pe care o manifesta tânărul preot pentru această formă literară. Tânărul i-a recunoscut cu modestie că iubeşte mult poezia şi, în puţinele ore de răgaz, chiar îşi îngăduia să ticluiască şi el câte o poezioară…

Avea chiar la el câteva, dar i-a citit una despre grai, întitulată „Limba noastră”.

Colonelul, profund impresionat de textul poeziei, i-a răspuns:
,,Cu toate că nu reprezint vreo autoritate în materie, îmi îngădui să afirm că ceea ce aţi creat dumneavoastră nu e „o poezioară”, ci un monument literar, „o piatră rară!” care va trăi în veacuri şi vă va promova în rândul nemuritorilor. Şi, dacă vreţi să-mi faceţi un dar nepreţuit, să-mi daţi voie să-mi iau o copie după versurile auzite, pentru a le putea împărtăşi şi altor români.
 – Cu dragă inimă vi le copiez chiar eu, răspunde poetul. Scoase numaidecât o foaie de hârtie din geantă şi începu a scrie. Scria calm, din când în când luptându-se cu șuvițele de păr ce-i alunecau pe fruntea admirabil boltită. Când termină de scris, mi-o înmână însoțindu-și gestul de cele mai simple cuvinte: „O mică amintire… ”.

S-au despărţit, strângându-şi reciproc mâinile şi urându-şi sănătate şi izbândă.

Colonelul Raul Dobjanschi a plecat, luând cu el o amintire de neuitat şi preţiosul manuscris, care avea să facă minuni în rândurile ostaşilor la care se întorcea. „Mă încerca acelaşi sentiment pe care îl mărturiseşte poetul V. Alecsandri, după ce descoperise balada „Miorița”. Spunea că avea simţământul că duce cu sine o comoară, şi îi era parcă teamă să nu moară înainte de a o da la lumină. Când am citit poezia — în aceeaşi seară – la popota garnizoanei, a smuls strigăte de entuziasm şi aplauze frenetice, iar ca urmare, în cursul nopţii a fost multiplicată pentru a fi difuzată numeroşilor solicitatori”.

În primăvara anului 1918, regimentul din care făcea parte colonelul a fost dislocat într-o mică localitate la câteva staţii depărtate de Chişinău.

„Cu acea ocazie mi-am adus aminte că Chişinăul era oraşul de reşedinţă a poetului Alexe Mateievici pentru care îmi făurisem un cult şi am simţit dorinţa de a-i aduce un salut frăţesc şi a mă împărtăşi din imensa sa bogăţie spirituală.

…m-am urcat în tren şi am plecat în capitala provinciei. Am nimerit într-un compartiment în care se aflau şi doi intelectuali din partea locului, cu care, m-am dat în vorbă. Şi cum eram mereu cu gândul la poetul ivit ca o stea de prima mărime pe orizontul literaturii române, am adus vorba despre aceasta şi mi-am exprimat intenţia de a-l vizita. Ambii interlocutori m-au învăluit într-o privire compătimitoare, iar o clipă mai târziu, unul din ei clătină trist din cap şi răspunse pe un ton suspinător:
– Din nefericire, nu-l veţi mai putea vedea niciodată! A fost mobilizat într-o calitate în care mulţi îl credeau în afară de orice pericol şi, când colo, datorită excesivului său devotament faţă de suferinzii de pe front, s-a contaminat de tifos exantematic şi a murit, în vârstă numai de 29 ani” (13 august 1917).

Soarta, care i-a curmat atât de timpuriu firul vieţii, nu i-a îngăduit să se realizeze în toată măsura geniului său. A fost însă de-ajuns să scrie Limba Noastră, pentru a deveni demn să i se pună pe frunte cununa de lauri şi pentru ca, în memoria celor pentru care a scris, să trăiască în veci.

sursă: sputnik.md